Gerúndiu

Dendi Güiquipeya
Agora ain pessonas trebajandu nesti artícalu
Por causa d'estu, puein faltal conteníus o avel marrus en el hormatu. Has el favol, enantis de hazel qualquiera muación, vai-ti ala carava a tentu d'esti artícalu pa poel cordinal la su redación.

El gerúndiu [hɛˈɾʊn̪dju] (del latín gerundium [gjɛˈrʊn̪dɪʊm]) es, en Lingüística, el nombri que recebin várius tipus holmas nominalis el verbu.

El gerúndiu en latín[Edital | Editá'l códigu]

Morfologia[Edital | Editá'l códigu]

El gerúndiu en latín es un sustantivu verbal neutru. Se holma con el tema presenti el verbu mas la vocal unión, el morfema -nd- i la telminación casual correspondienti. Assina la holma amando está costituia pol: 1) tema presenti am-; 2) vocal atijanti -a-; 3) sufiju -nd-; 4) desinéncia ablativu -o.

La declinación el gerúndiu latinu es velaquí la siguienti:

Casu Holma
acusativu am-a-nd-u-m
genitivu am-a-nd-i
dativu am-a-nd-o
ablativu am-a-nd-o

Sintassi[Edital | Editá'l códigu]

El gerúndiu latinu es una holma nominal el verbu gastá enos chascus enos que el infinitivu no hunciona comu sujetu u ojetu. Nestus chascus se gasta el infinitivu, v. gr.: errare humanum est “marral es umanu”, cupio salire “alampu sartal”. Pa quandu no es ojetu ni sujetu, el latín desarrolló una holma nominal —gerundium— cona que supril al infinitivu enas demás ocassionis. Desti jeitu, el nombri verbal cuentaba con genitivu, dativu i ablativu. El acustivu en -ndum namás se gasta quandu es rigiu pola preposición ad, v. gr.: ad legendum.

La costruición própia el gerúndiu es la nombrá “costruición gerundial” de la que tamién participa el gerundivu. El gerundiu, en tantu nombri se declina en hunción del télminu que lo rija, pero en tantu verbu es escapás de lleval un comprementu. Ejemprus:

  • Con acusativu rigiu pola preposición ad, télminu un aljetivu: parati ad impugnandum “apreparaus pal runchaeru”.
  • Con gerúndiu en genitivu pendenti dun aljetivu: cupidus pilam emendi “deseosu de mercal la pelota”.
  • Comu dativu: do operam legendo “m’apricu al leyieru”.
  • Comu ablativu: legendo discimus “con el leyieru deprendemus”.


El gerúndiu en estremeñu[Edital | Editá'l códigu]

Morfologia[Edital | Editá'l códigu]

Sintassi[Edital | Editá'l códigu]

El gerúndiu en ingrés[Edital | Editá'l códigu]

Morfologia[Edital | Editá'l códigu]

Sintassi[Edital | Editá'l códigu]

Bibliografia[Edital | Editá'l códigu]

  • Bassols de Climent, M., Sintaxis latina, Mairil, CSIC, 199210.
  • Rubio Fernández, L., González Rolán, T., Nueva gramática latina, Mairil, Coloquio Editorial, 19903.